Recenzie Ardoare (Crave vol. 1) de Tracy Wolff

Nu există monștri, doar persoane care fac lucruri monstruoase.

După moartea tragică și accidentală a părinților săi, Grace se vede nevoită să se mute din San Diego în Alaska și să participe la cursurile Academiei Katmere, unde unchiul său Finn este director. Ei îi este destul de greu să se acomodeze cu schimbarea climatică, cu altitudinea academiei și cu noii colegi care par să fie mereu cu ochii pe ea. În prima ei zi, Grace face cunoștință cu un băiat arțăgos de care se simte instantaneu atrasă. Verișoara lui Grace, Macy, dorește să îi facă acomodarea mai ușoară și îi organizează o petrecere, însă Grace nu se simte mai în largul ei defel, în special după ce cu o seară înainte a dat nas în nas cu Quinn și Marc, doi băieți care au vrut să îi joace o farsă crudă, ducând-o în frigul de afară. Jaxon este cel care o salvează, lucru care o face pe Grace să se gândească numai la el în perioada următoare. Însă trecutul o urmărește îndeaproape pe Grace, căci venirea ei la Academie nu este întâmplătoare, iar viața ei îi este pusă în pericol.

Îmi pare rău, am vrut să îmi placă cartea aceasta, chiar am vrut, dar nu am putut... E Twilight 2.0, Grace fiind aceeași protagonistă fadă, lipsită de culoare, plictisitoare, fără nimic demn de menționat, ca Bella Swan - măcar Bella a devenit iconică în timp pentru ciudățenia (awkwardness-ul) ei, pe când Grace este doar plictisitoare și atât. Aceeași dramă adolescentină și introspecție dusă la extrem, foarte iritantă. Plot-ul este absolut inexistent, nu se întâmplă mai nimic, Grace ajunge la Academie, se întâlnește cu Jaxon și de acolo se rupe firul. Te-ai aștepta ca măcar dacă acțiunea se petrece la o școală să avem parte de vreo scenă la ore sau ceva care să aibă totuși legătură cu mediul academic, dar nuu - este mult mai interesant să o auzi pe Grace cum îl menționează pe ilustrul Jaxon Vega la fiecare 3 rânduri. *insert eye-roll emoji here, facepalm yourself, go jump off a bridge vibe* De asemenea, n-am putut să nu remarc faptul că autoarea i-a oferit lui Grace o foarte stranie și ironică (din punctul meu de vedere) conștiință de sine prin faptul că Grace menționează, chiar de trei ori, faptul că este un personaj într-un roman fantasy: "Sigur, e o parte din mine care nu își poate imagina despre ce lume vorbește, ținând cont că locuiesc, în prezent, în mijlocul unui roman fantasy - unul complet, cu creaturi fantastice și secrete din belșug." și "E atât de ciudat, ca și cum aș fi căzut în paginile unui roman fantasy..." Adică... self-awareness și self-irony much? E straniu, Wolff, oprește-te...

Totul este reprezentat doar de gândurile obositoare ale lui Grace, care își petrece 90% din timp gândindu-se, analizând și salivând la Jaxon Vega. Totul se întâmplă foarte rapid între Jaxon și Grace, rapid și nenatural. În ciuda avertismentelor numeroase primite de la Jaxon cum că ar trebui să stea departe de el și atitudinea de hărțuitor, Grace nu-și poate stăpâni hormonii adolescentini pentru "tipul cel rău", pe care de asemenea crede că îl poate schimba. Și ce mai nume - Jaxon Vega! Trebuie să remarcăm că este primul și probabil printre singurele personaje căruia îi este atribuit un nume de familie. Autoarea nu i-a oferit o "identitate" nici măcar personajului principal și eului narativ, Grace, dar Jaxon Vega trebuie să aibă un nume, o moștenire, o oarecare putere, și încă ce mai putere îi este atribuită: este cel mai cel vampir de pe pământ din câți au existat vreodată! (Și nu, nu glumesc...) Probabil am mai zis-o, dar dacă este ceva ce mă enervează la o carte este încercarea unui autor de a crea un personaj perfect din orice punct de vedere, net superior tuturor, incredibil de arătos, fantastic de misterios, cu sufletul extraordinar de zbuciumat, tall, dark, handsome și câte și mai câte... Give me a break! Totul este clișeic, telenovelistic și mai că te fac să te arunci în cap de la etajul 5 decât să mai citești asemenea pasaje puerile, scrise cu talentul literar de compunere de clasa a V-a. Toate aceste elemente ale personajului "perfect" știrbesc din realism, pentru că știm cu toții că asemenea lucruri NU se întâmplă în viața reală, iar autoarea știe și ea lucrul acesta, dar se joacă doar cu fanteziile noastre ficționale. Singurul lucru bun a fost prezența lui Macy și a lui Flint, cel din urmă meritând o soartă mult mai bună. De obicei mă aflu de partea celui mai puțin susținut dintr-un triunghi amoros (vezi Stefan din "Jurnalele Vampirilor", Jacob în "Amurg", Peeta în "Jocurile Foamei", Jem în "Dizpozitive Infernale"etc.), dar Flint nu a avut nici o șansă în cazul de față din cauza manipulării (eu așa o văd) a lui Jaxon și a obsesiei lui Grace pentru acesta.

În rest, totul a fost tratat cu superficialitate, cu materialul avut - autoarea putea face mult mai mult, însă rezultatul final (635 de pagini) nu a reușit să ofere decât niște personaje neindividualizate, plictisitoare și pe alocuri stupide, dialoguri foarte cringe și acțiune non-existentă și previzibilă. Volumul doi? IDK, încă au rămas multe întrebări fără răspuns - probabil ăsta ar fi singurul motiv pentru care l-aș citi, dar mă tem că se va continua în aceeași manieră siropoasă și simplistă care mie nu-mi place...

Personaje:
Grace
Finn - unchiul lui Grace, directorul Academiei Katmere
Macy - verisoara lui Grace
Dr. Wainwright - consiliera școlii, terapeut
Jaxon Vega
Flint
Quinn, Marc
Simone, Lily, Gwen
Cam - iubitul lui Macy
Lia

Alcătuirea cărții:

 67 capitole (+ 3 bonus), 638 pagini

Nota:

2.5/5